A fost odată un pădurar ce fusese izgonit de pe meleagurile unui boier înstărit. Neputându-și lua gândul de la zgomotele strașnice ale stomacului, acesta pornise la drum cu nădejdea că își va găsi de muncă și de-ale gurii. Pădurarul era un om sărman, ce nu avea pe spinarea încovoiată decât o ie ponosită, niște nădragi rupți și o pereche de opinci ce îi ocroteau picioarele istovite și bătute de soartă. Părul zulufat și bălai ca de aur îi cădea greoi pe chipul ce purta încrețiturile a jumătate de veac. Pădurarul a luat-o la pas agale pe calul său, până când a ajuns la marginea unui codru ce adăpostea copaci răzleți cu frunzele ca de smarald.
Mergând domol pe la marginea pădurii, deodată, calul se înspăimântase de huruitul unui animal din pădure. Se înălțase iute în două picioare, mai ceva să atingă norii, își azvârlise stăpânul și o luase la goană rupând pământul. Bietul pădurar rămase întins pe jos, rănit și vlăguit. După o vreme, se trezise la malul unui râu, cu capul rezemat de un bolovan și împrejmuit de umbra unui cerb înalt și maiestuos. Câtă vreme zăbovise în codrul cel bătrân, cerbul îi aduse în fiecare zi numeroase roade ale pădurii, ca pădurarul să le înfulece și să se pună pe picioare.
Recăpătându-și ușor puterile, cutreierase alături de cerb câteva zile bune, sprijinindu-se de un toiag și cărând în spinare o desagă plină de roade. Bunul pădurar se simțea mai bine ca niciodată în pădurea care îi oferise de mâncare, de băut și un loc în care să își odihnească ochii. La fel de bine se simțea în preajma tovarășului său necuvântător, a cărui înțelepciune o găsi de-a dreptul fermecătoare. În momentul acela înțelese ce însemna cu adevărat bogăția: prețuirea naturii pentru tot ce îți poate dărui, pentru roadele codrului, pentru liniștea sufletească ce poate fi dobândită numai atunci când omul devine una cu natura. Bogăția boierului ce îl izgonise de pe meleagurile lui pălea în fața adevăratei bogății pe care tocmai o descoperise.
Într-o zi, dezmeticit de roua dimineții, pădurarul își dădu seama că umbra cerbului care îi ținuse de obicei răcoare lipsea. Acesta se însănătoșise, iar cerbul își isprăvise, așadar, scopul. Fără a zăbovi prea mult omul hotărâse să o ia la pas prin pădure, iar taman când să își ia desaga cu bunătăți și să pornească la drum zărise cerbul în vârful unui munte, veghind necontenit asupra lui. În acea clipă, pădurarul înțelese că cerbul era de fapt spiritul protector al codrului care veghease asupra lui zi și noapte până ce se puse pe picioare. Într-un final omul plecase, punându-și în gând să ofere mai departe învățăturile pe care le dobândise de la înțeleapta natură și de la maiestuosul cerb. Și uite așa, învățăturile pădurarului au ajuns să fie povestite din vorbă-n vorbă, din casă-n casă. Și încă de pe vremea lui se știe că adevărata bogăție de care se poate bucura un om este dată de natură și de roadele acesteia.
Vrei sa vezi mai multe produse de la Codrul Boieresc ?
Click aici!
